Nu pot sa zic ca mi-a placut de Murakami de la bun inceput. Am gasit, mai degraba, o fascinatie pentru stilul lui de a scrie, usor haotic, cu fraze pline de mister si, poate, intelesuri ascunse (sau doar simple fraze insiruite cu maiestrie, inca nu m-am decis), pentru modul sau de a descrie atat evenimente banale cat si evenimente tabu cu o ciudata nonsalanta.
'Padurea Norvegiana' e volumul care, cred, mi-a placut cel mai mult din cele ale lui Haruki Murakami pe care le-am citit pana acum. Concureaza strans cu '1Q84', dar cred ca va castiga.
Volumul de fata poarta titlul unei melodii de-ale trupei Beatles, melodii ce apar adesea mentionate in paginile cartii. 'Padurea Norvegiana' spune o poveste trista, cu un sfarsit usor ciudat si putin neasteptat. E o poveste tulburatoare despre dragoste si moarte. Desi, in general, sunt adepta happy end-urilor si a povestilor clasice de dragoste, in mod paradoxal chiar lipsa lor imi place la Murakami. Stie sa zugraveasca povesti de dragoste diferite de tot ceea ce am citit pana acum si totusi, analizate cu atentie, ele sunt banale, obisnuite, cu nimic diferite fata de ce mi s-ar putea intampla mie sau tie sau vecinului de peste drum.
Pe scurt, e povestea de dragoste dintre Toru Watanabe si Naoko (povestita din perspectiva lui Watanabe, ca o amintire inca vie din vremea tineretii), iubita celui mai bun prieten al sau, Kizuki. Kizuki se sinucide, Naoko are probleme psihice si ajunge 'internata' departe de agitatia Tokyo-ului, intr-un fel de sanatoriu, complet diferit fata de sensul pe care il stim cu totii al cuvantului (adica de spital de nebuni). Desi gandul lui Naoko se indreapta adesea in trecut, spre Kizuki, Watanabe o iubeste si isi da toata silinta sa aiba rabdare si grija ca ea sa isi revina, insa in viata lui apare Midori si, in final, sentimentele lui devin tot mai neclare. Toate astea pe fondul studentiei lui Watanabe, trai in camin si escapade nocturne in baruri si hoteluri.
Sfarsitul e trist (desi, parca se insenineaza in ultimele randuri) si, pe tot parcursul cartii, am avut un sentiment sumbru, ca si cum in toate secventele era mohorat si ploua continuu. As putea la fel de bine sa-l amintesc pe Bacovia aici, cred ca s-ar pricepe de minune sa-mi descrie senzatiile.
Dar tocmai asta mi-a placut atat de mult la carte. Faptul ca nu e doar o alta carte citita si asezata pe raft, ci iti impregneaza si anumite sentimente (in cazul asta, de tristete), fie ele doar pe moment.
Am remarcat pe ici, pe colo, pasaje foarte asemanatoare cu secvente din '1Q84' si-mi place sa presupun ca ele chiar au fost puncte de pornire pentru acesta.
O gasiti aici (mie-mi place la nebunie coperta).
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu