Am citit povestea Doamnei Bovary, de Gustave Flaubert, acum vreo 3 ani (stiu sigur pentru ca articolul asta porneste de la niste notite din perioada respectiva) si, desi nu ma asteptam, mi-a placut. Nu ma asteptam sa-mi placa pentru ca se tot facea referire la ea in liceu, in special in comentariile la 'Enigma Otiliei' a lui George Calinescu, iar mie nu prea mi-au placut lecturile obligatorii (cu exceptiile de rigoare), asa ca eram reticenta in privinta ei. 'Enigma Otiliei' a fost, totusi, una dintre cartile care mi-au placut, asa ca i-am dat o sansa si Doamnei Bovary.
Povestea se concentreaza in jurul.. doamnei Bovary. Neasteptat, nu? Ei bine, despre ea e vorba: Emma Bovary, sotia doctorului Charles Bovary. O usoara confuzie la inceput, pana te prinzi care anume e doamna Bovary la care face titlul referire (mama, fosta..). In fine, iti dai seama rapid ca Emma e personajul principal, tanara de care Charles se indragosteste profund si iremediabil si pe care o ia de sotie. Initial, perspectiva casatoriei o incanta pe Emma, mai ales ca ii ofera oportunitatea de a se muta la oras (actiunea are loc intr-un orasel francez de provincie, prin secolul XIX). Insa mai apoi, dragostea sotului si noul mod de viata ajung sa nu o mai multumeasca si Emma viseaza numai baluri la Paris si iubiri ca-n povesti. Cu amanti, ingroparea in datorii si tot tacamul, iar in final.. eh, hai ca nu va zic ce se intampla!
Din cate imi aduc vag aminte, esenta cartii nu sta in firul epic, ci in detalii, mai ales in cele legate de Emma. Trairile ei, emotiile, dorintele, iluziile, visele, nevoia de a trai o viata ca in povesti si banalitatea realitatii in care traieste zi de zi. Am regasit in carte chiar si un umor finut, subtil. Sau poate am vrut eu sa il vad?
8/10
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu