"Oameni din Dublin" de James Joyce

Pe la a 4-a povestire, "Oameni din Dublin" a reușit să mă prindă bine de tot. 

De la primele rânduri te introduce direct în miezul unei întâmplări, în viața unor oameni. Primele 2 povestiri nu aveau nicio legătură aparentă între ele și asta mi-a trezit interesul, dar când nici a 3-a povestire, nici a 4-a, nu se legau, am rămas debusolată.

Atunci am înțeles despre ce e vorba. Povestirile nu trebuie să aibă nicio legătură între ele, cel puțin nu una aparentă. E exact cum spune titlul: oameni din Dublin. 

Imaginați-vă o musculiță care îți intră nevăzută pe geam, stă o scurtă vreme și apoi pleacă. Cam cât poate să observe musculița din viața ta în momentele acelea, cam atât ține și fiecare dintre povestirile astea. 

După ce m-am prins cum stă treaba, nu am mai reușit să simt că fac parte din poveste, cum fac adesea când citesc un roman, ci mai degrabă priveam totul de la distanță, cumva în ansamblu. Exact același sentiment pe care îl am când arunc câte un ochi pe geam seara și văd luminile aprinse la blocurile din față. Umbre se perindă pe la unele ferestre, din altele răzbate lumina albastră a televizorului. Mă roade și în mă fascinează curiozitatea să aflu ce fac toți acești oameni în exact același moment. 

Despre asta e "Oameni din Dublin", o carte care mi-a plăcut mult (cu excepția unei povestioare pe care am găsit-o pur și simplu plictisitoare) și pe care o recomand. În ultima povestire, se repetă un nume dintr-o altă povestire anterioară, ceea ce m-a pus pe gânduri dacă n-oi fi trecut prea repede peste carte și am ratat alte legături subtile între personaje. Cred că va trebui să o mai citesc o dată :))